Cine îmi dă înapoi Clujul studenţiei mele? Cel în care mergeam în Music Pub să ascultăm concertul trupei Vama Veche, cel în care dădeam chefuri în camera de cămin şi ascundeam bine sticla de spirt sanitar, să nu ni-l bea oaspeţii, mulţi dintre ei total necunoscuţi, cel în care încă exista barul Arizona, unde intram cu sfială şi o urmă de oroare, una datorată conştiinţei faptului că aici îşi beau cafeaua cele mai mari personalităţi culturale ale Clujului, cealaltă dată de decorul vetust. Clujul în care mergeam la teatru cu ultimii noştri bani, în care refuzam un artist dubios care voia să ne picteze nud, în care mâncam zilnic pâine graham cu iaurt. Clujul nostru, cu clădirea Echinox, unde, ca tineri studenţi la Jurnalistică, am învăţat să facem diferenţa între informaţia verificată şi zvon, între sondajul profesionist şi vox-pop, între lucrările ştiinţifice autentice şi cele (parţial) plagiate. Clujul nostru, cu întâlnirile de la „coada calului”, cu plimbările nocturne, cu orele petrecute la Biblioteca Centrală Universitară. Clujul cu pachetele de acasă, cu mămăliga cu ulei din zilele cele mai negre, cu apelurile telefonice efectuate din incinta poştei.
Era Clujul tinereţii noastre, al perioadei în care am gustat libertatea la maximum, în care am învăţat să fim responsabili. Era gustul zilelor în care am trecut din adolescenţă în maturitate, în care am învăţat să ne purtăm singuri de grijă, în care am lăsat cuibul părintesc pentru grija prietenilor. Era dulceaţa nopţilor scurte, dormite pe paturi tari, de o persoană, cocoţate la cucurigu, nopţi curmate brusc cu o cafea tare, fiartă pe reşou, îmbunătăţită cu fix patru ţigări, savurate în intimitatea veceului comun. Era aspreala duşurilor cu apă aproape rece, a pereţilor traversaţi nonşalant de goange, a hainelor puse la înmuiat în lighean şi uitate o săptămână la duşuri. Era bucuria prieteniei care dura, a regăsirii unor oameni demni de admiraţie, a împărtăşirii de gânduri despre cărţi, muzică şi filme. Era râsul pe sub mustaţă, râsul în hohote, râsul chicotit şi râsul isteric, în funcţie de momentul zilei, de situaţie şi de gradul de oboseală al subiectului. Era liniştea gândurilor din biserica goală, confortul Cinematografului Arta, paradisul Librăriei Universităţii. Era prospeţimea ziarului de dimineaţă, gâlgâitul reconfortant al berii Ursus, plăcerea plimbatului aiurea cu tramvaiul.
Era Clujul unor alte vremuri, care par acum atât de departe. Paradisul pierdut, oraşul scufundat, trecutul aproape uitat. Era o parte din fiinţa noastră, o durere, dar şi o bucurie, o melancolie ca un soare de toamnă cu parfum de struguri copţi. E ceva ce parcă a fost, dar de care deja nu prea mai eşti sigur. E Clujul anilor 2000, anii studenţiei noastre.
Era Clujul tinereţii noastre, al perioadei în care am gustat libertatea la maximum, în care am învăţat să fim responsabili. Era gustul zilelor în care am trecut din adolescenţă în maturitate, în care am învăţat să ne purtăm singuri de grijă, în care am lăsat cuibul părintesc pentru grija prietenilor. Era dulceaţa nopţilor scurte, dormite pe paturi tari, de o persoană, cocoţate la cucurigu, nopţi curmate brusc cu o cafea tare, fiartă pe reşou, îmbunătăţită cu fix patru ţigări, savurate în intimitatea veceului comun. Era aspreala duşurilor cu apă aproape rece, a pereţilor traversaţi nonşalant de goange, a hainelor puse la înmuiat în lighean şi uitate o săptămână la duşuri. Era bucuria prieteniei care dura, a regăsirii unor oameni demni de admiraţie, a împărtăşirii de gânduri despre cărţi, muzică şi filme. Era râsul pe sub mustaţă, râsul în hohote, râsul chicotit şi râsul isteric, în funcţie de momentul zilei, de situaţie şi de gradul de oboseală al subiectului. Era liniştea gândurilor din biserica goală, confortul Cinematografului Arta, paradisul Librăriei Universităţii. Era prospeţimea ziarului de dimineaţă, gâlgâitul reconfortant al berii Ursus, plăcerea plimbatului aiurea cu tramvaiul.
Era Clujul unor alte vremuri, care par acum atât de departe. Paradisul pierdut, oraşul scufundat, trecutul aproape uitat. Era o parte din fiinţa noastră, o durere, dar şi o bucurie, o melancolie ca un soare de toamnă cu parfum de struguri copţi. E ceva ce parcă a fost, dar de care deja nu prea mai eşti sigur. E Clujul anilor 2000, anii studenţiei noastre.
Comentarii
Trimiteți un comentariu