În anul când am intrat la facultate, ziua de 15 septembrie a fost o sărbătoare. Ţin minte că stăteam la mine în cameră şi priveam, pe fereastră, către puhoaiele de elevi şi părinţi care se târau spre şcoală. Lângă blocul meu sunt două şcoli generale: una pe care am urmat-o şi eu, şi o alta, mai nouă, aflată la doar câţiva metri distanţă. De la fereastra mea se văd amândouă. Bucuria care mi-a umplut sufletul a fost de nedescris. Bucuria că mă puteam trânti înapoi în pat, că scăpasem de depresia primelor zile de şcoală, că scăpasem de acei profesori cu care nu rezonam şi de acei colegi care mă enervau, bucuria libertăţii. Căci, nu-i aşa, nu poţi compara nici măcar liceul cu libertatea pe care o regăseşti în anii studenţiei.
Apoi m-am gândit că la mijloc nu e nicio întâmplare. Că cineva, acolo sus, a rânduit lucrurile în aşa fel încât studenţia să fie o răsplată a celor merituoşi, iar privitul de sus – în cazul meu, la propriu - e o faţetă a acestui dar.
În şcoală, cel mai mult mi-a lipsit libertatea. La şcoală, dar şi acasă. Am fost un copil şi, mai ales, un adolescent neastâmpărat, şi probabil controlul exercitat asupra mea a fost din acest motiv mai strict. Dar chiar şi în ziua de azi, dacă aş fi elev, îmi imaginez că mentalităţile învechite ale unor profesori, greutatea sistemului de a se adapta la realităţile zilei, manualele cu greşeli şi celelalte tare m-ar face să simt că şcoala este o pedeapsă. O pedeapsă aplicată elevilor în scopul de a-i mutila, de a-i aduce la nivelul de schimonosire pe care mintea generaţiei părinţilor lor o are.
Am avut note mari în şcoală, întotdeauna. Am învăţat, chiar dacă, de multe ori, în loc să fac teme preferam să citesc, cu romanul ascuns sub manualul de istorie. Chiar dacă îmi plăcea să visez şi visam excesiv, cu ochii în caiet, astfel că nu îmi mai rămânea niciodată timp să ies afară cu colegii.
Şi totuşi, îmi aduc aminte cu neplăcere de anii de şcoală. De anumiţi profesori care, în loc să mă sprijine, în loc să mă înţeleagă, mi-au pus beţe în roate. De problemele specifice adolescenţei, de problemele de comunicare cu părinţii şi cu colegii. De tentaţia de a fugi de la ore, de a scăpa de reguli şi de ziduri, de a mă bucura de vremea de afară, de flori şi de păsări.
Acum, când începe şcoala, nu mă mai bucur. Ci mă întristez pentru toţi elevii care au nevoie de educaţie, dar nu aşa cum se face, în genere, la noi.
Apoi m-am gândit că la mijloc nu e nicio întâmplare. Că cineva, acolo sus, a rânduit lucrurile în aşa fel încât studenţia să fie o răsplată a celor merituoşi, iar privitul de sus – în cazul meu, la propriu - e o faţetă a acestui dar.
În şcoală, cel mai mult mi-a lipsit libertatea. La şcoală, dar şi acasă. Am fost un copil şi, mai ales, un adolescent neastâmpărat, şi probabil controlul exercitat asupra mea a fost din acest motiv mai strict. Dar chiar şi în ziua de azi, dacă aş fi elev, îmi imaginez că mentalităţile învechite ale unor profesori, greutatea sistemului de a se adapta la realităţile zilei, manualele cu greşeli şi celelalte tare m-ar face să simt că şcoala este o pedeapsă. O pedeapsă aplicată elevilor în scopul de a-i mutila, de a-i aduce la nivelul de schimonosire pe care mintea generaţiei părinţilor lor o are.
Am avut note mari în şcoală, întotdeauna. Am învăţat, chiar dacă, de multe ori, în loc să fac teme preferam să citesc, cu romanul ascuns sub manualul de istorie. Chiar dacă îmi plăcea să visez şi visam excesiv, cu ochii în caiet, astfel că nu îmi mai rămânea niciodată timp să ies afară cu colegii.
Şi totuşi, îmi aduc aminte cu neplăcere de anii de şcoală. De anumiţi profesori care, în loc să mă sprijine, în loc să mă înţeleagă, mi-au pus beţe în roate. De problemele specifice adolescenţei, de problemele de comunicare cu părinţii şi cu colegii. De tentaţia de a fugi de la ore, de a scăpa de reguli şi de ziduri, de a mă bucura de vremea de afară, de flori şi de păsări.
Acum, când începe şcoala, nu mă mai bucur. Ci mă întristez pentru toţi elevii care au nevoie de educaţie, dar nu aşa cum se face, în genere, la noi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu