Când eram ziaristă pe domeniul cultural, la un ziar local, am întâlnit mulţi oameni care nu mai erau tineri şi care dădeau admitere la Arte plastice. Unii dintre ei erau admişi şi deveneau studenţi tomnatici. Dintre profesori, câţiva îi luau pe aceşti studenţi peste picior, chiar dacă nu pe faţă. Se simţeau chiar frustraţi că nu aveau parte de studenţi tineri. Aveau impresia că, după o anumită vârstă, e mai greu de învăţat, e aproape imposibil să îţi însuşeşti nişte deprinderi, să îţi dezvolţi talentul. În loc să îi încurajeze, le minimalizau aplecarea spre frumos.
Zilele trecute, o prietenă de pe Facebook a postat o poză cu tatăl ei. Are în jur de 70 de ani şi tocmai a devenit student la drept, urmându-şi visul de o viaţă.
Căci despre visuri este vorba, de fapt. Aceşti studenţi la arte au dorit de o viaţă să ajungă artişti. Ei au simţit că sunt talentaţi încă din copilărie sau adolescenţă. Unii au dat admitere la arte pe vremuri, când concurenţa era foarte mare şi doar cîţiva, foarte puţini, deveneau studenţi. Nu au reuşit. Alţii şi-au abandonat visul, convişi de părinţi şi profesori că ar trebui să fie pragmatici. Să îşi aleagă o meserie mai bănoasă, să revină cu picioarele pe pământ. Şi-au călcat pe suflet şi s-au abătut din drum. Au suferit o viaţă întreagă din această cauză. Acum, la maturitate, au căpătat curajul de a face ceea ce şi-au dorit întotdeauna. Căci curaj se numeşte acesta.
Mie îmi plac oamenii pe care trecerea timpului nu îi paralizează. Aş vrea să fiu ca ei. Aş vrea să privesc trecerea vremii ca pe ceva firesc, care ni se întâmplă tuturor, şi care nu ar trebui să ne împiedice să începem proiecte noi. Din păcate, la noi, în România, acest lucru se întâmplă foarte rar. După o anumită vârstă, începem să ne îmbrăcăm tot mai ponosit, în culori şterse, să ne gândim doar la nepoţi, să trăim prin ei, să ne neglijăm propria viaţă şi propriile dorinţe. Din contră, din ce am observat eu, în Occident oamenii încearcă să îşi trăiască viaţa la maximum până când sănătatea le-o permite. Ei se îmbracă în culori vii, fac diverse sporturi, mănâncă la restaurant, au viaţă socială, iar copiii şi nepoţii îşi urmează vieţile lor, separat.
De aceea îi apreciez cu atât mai mult pe aceşti oameni care nu au renunţat. Care şi-au acordat o a doua şansă, devenind studenţi la vârta la care alţii doar îşi aşteaptă pensia. Îi admir şi sunt un exemplu pentru mine.
Zilele trecute, o prietenă de pe Facebook a postat o poză cu tatăl ei. Are în jur de 70 de ani şi tocmai a devenit student la drept, urmându-şi visul de o viaţă.
Căci despre visuri este vorba, de fapt. Aceşti studenţi la arte au dorit de o viaţă să ajungă artişti. Ei au simţit că sunt talentaţi încă din copilărie sau adolescenţă. Unii au dat admitere la arte pe vremuri, când concurenţa era foarte mare şi doar cîţiva, foarte puţini, deveneau studenţi. Nu au reuşit. Alţii şi-au abandonat visul, convişi de părinţi şi profesori că ar trebui să fie pragmatici. Să îşi aleagă o meserie mai bănoasă, să revină cu picioarele pe pământ. Şi-au călcat pe suflet şi s-au abătut din drum. Au suferit o viaţă întreagă din această cauză. Acum, la maturitate, au căpătat curajul de a face ceea ce şi-au dorit întotdeauna. Căci curaj se numeşte acesta.
Mie îmi plac oamenii pe care trecerea timpului nu îi paralizează. Aş vrea să fiu ca ei. Aş vrea să privesc trecerea vremii ca pe ceva firesc, care ni se întâmplă tuturor, şi care nu ar trebui să ne împiedice să începem proiecte noi. Din păcate, la noi, în România, acest lucru se întâmplă foarte rar. După o anumită vârstă, începem să ne îmbrăcăm tot mai ponosit, în culori şterse, să ne gândim doar la nepoţi, să trăim prin ei, să ne neglijăm propria viaţă şi propriile dorinţe. Din contră, din ce am observat eu, în Occident oamenii încearcă să îşi trăiască viaţa la maximum până când sănătatea le-o permite. Ei se îmbracă în culori vii, fac diverse sporturi, mănâncă la restaurant, au viaţă socială, iar copiii şi nepoţii îşi urmează vieţile lor, separat.
De aceea îi apreciez cu atât mai mult pe aceşti oameni care nu au renunţat. Care şi-au acordat o a doua şansă, devenind studenţi la vârta la care alţii doar îşi aşteaptă pensia. Îi admir şi sunt un exemplu pentru mine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu