De curând am ieşit în oraş cu nişte prietene care, într-un fel sau altul, au legătură cu educarea tinerilor. Una dintre ele, M., este profesoară de engleză undeva la ţară. Alta, D., predă ore de muzică în particular, dar şi cursuri de meşteşuguri pentru copiii şi tinerii din medii defavorizate. Iar o alta, S., este pictoriţă şi susţine cursuri de pictură pentru copii şi adulţi.
M. ne-a spus la un moment dat că un elev din clasele primare a întrebat-o odată cum se numeşte „satul” acela unde se vorbeşte limba engleză. E departe? O altă fetiţă, din clasa a treia, fusese pentru prima oară cu părinţii la un supermarket, în oraş. Fusese buimăcită, nu ştiuse că există astfel de magazine mari, cu de toate. Aceste lucruri s-au întâmplat în anul 2018, în Uniunea Europeană. Într-un sat din Maramureş. Şi apoi, M. a concluzionat: aceşti copii vor vota. Părinţii lor votează. Şi am simţit cum o bâtă de baseball parcă m-ar lovi în cap.
De vreo două ori am participat ca voluntar la nişte lecţii cu copii din clasa zero şi întâi, dintr-o comunitate defavorizată de la marginea Băii Mari. Le-am povestit prietenelor mele cum a fost. Practic, îi ajutam pe copii la teme. Completam cumva munca de la clasă a învăţătoarei. Copiii sunt drăguţi, vin cu plăcere la centru, dar se concentrează greu. Se plictisesc repede. Cea care îi îndrumă îi stimulează cu dulciuri şi cu laude exagerate. Îi face să se simtă bine, ca să nu abandoneze. Iar ei cer foarte multă atenţie din partea adulţilor, solicită laude la fiecare cinci minute şi obosesc uşor. Nu au exerciţiul statului în bancă, se descurajează uşor, li se pare că nu pot surmonta micile greutăţi care apar la rezolvarea exerciţiilor.
D. îmi spunea că sistemul şcolar e de vină. Că la şcoală acestor copii li se spune că nu au voie să greşească, li se cere să facă toate exerciţiile perfect, li se predau lecţii mult prea grele pentru nivelul lor. Iar acasă, părinţii le spun că merg degeaba la şcoală, că oricum nu vor reuşi în viaţă, că oricum nu vor avea un trai mai bun şi aşa mai departe. Ne neglijăm copiii, îi descurajăm, îi subestimăm şi nu ne dăm seama că tot acest comportament se va întoarce împotriva noastră ca un bumerang, spunea D. Că, repet, aceşti copii vor vota. Că ei ne vor decide viitorul.
Ar trebui să îi sprijinim. Să acceptăm că ei pornesc de la un nivel foarte jos, pentru că şi părinţii lor au fost lipsiţi, la rândul lor, de educaţie. Şi să îi ajutăm să se ridice. Să urmeze şcoala obligatorie. Şi apoi unii din ei, cei mai buni, să fie ajutaţi să urmeze o facultate. Unii dintre aceşti copii sunt foarte isteţi. Unii au diverse talente. Dar ei nu au avut parte de atenţia pe care copiii născuţi în familii bune o au încă de la naştere. Ei au pierdut nişte etape, pe care trebuie să le recupereze. Iar asta se face cu muncă şi cu atenţie din partea noastră.
Ştiu tineri romi care au pornit din familii sărmane şi care au intrat la facultate. Unii dintre ei studiază în străinătate. Alţii fac doctorate. Au muncit mult pentru asta, dar au fost şi ajutaţi de către oameni care au înţeles că au darurile necesare pentru a reuşi în viaţă. Ridicând oamenii sărmani, de la ţară sau din comunităţi sărace, ne vom ridica pe noi ca popor. Iar elitele au datoria de a se apleca asupra nevoilor celor mai puţin norocoşi dintre noi. E şi acesta un soi de patriotism. Unul autentic.
M. ne-a spus la un moment dat că un elev din clasele primare a întrebat-o odată cum se numeşte „satul” acela unde se vorbeşte limba engleză. E departe? O altă fetiţă, din clasa a treia, fusese pentru prima oară cu părinţii la un supermarket, în oraş. Fusese buimăcită, nu ştiuse că există astfel de magazine mari, cu de toate. Aceste lucruri s-au întâmplat în anul 2018, în Uniunea Europeană. Într-un sat din Maramureş. Şi apoi, M. a concluzionat: aceşti copii vor vota. Părinţii lor votează. Şi am simţit cum o bâtă de baseball parcă m-ar lovi în cap.
De vreo două ori am participat ca voluntar la nişte lecţii cu copii din clasa zero şi întâi, dintr-o comunitate defavorizată de la marginea Băii Mari. Le-am povestit prietenelor mele cum a fost. Practic, îi ajutam pe copii la teme. Completam cumva munca de la clasă a învăţătoarei. Copiii sunt drăguţi, vin cu plăcere la centru, dar se concentrează greu. Se plictisesc repede. Cea care îi îndrumă îi stimulează cu dulciuri şi cu laude exagerate. Îi face să se simtă bine, ca să nu abandoneze. Iar ei cer foarte multă atenţie din partea adulţilor, solicită laude la fiecare cinci minute şi obosesc uşor. Nu au exerciţiul statului în bancă, se descurajează uşor, li se pare că nu pot surmonta micile greutăţi care apar la rezolvarea exerciţiilor.
D. îmi spunea că sistemul şcolar e de vină. Că la şcoală acestor copii li se spune că nu au voie să greşească, li se cere să facă toate exerciţiile perfect, li se predau lecţii mult prea grele pentru nivelul lor. Iar acasă, părinţii le spun că merg degeaba la şcoală, că oricum nu vor reuşi în viaţă, că oricum nu vor avea un trai mai bun şi aşa mai departe. Ne neglijăm copiii, îi descurajăm, îi subestimăm şi nu ne dăm seama că tot acest comportament se va întoarce împotriva noastră ca un bumerang, spunea D. Că, repet, aceşti copii vor vota. Că ei ne vor decide viitorul.
Ar trebui să îi sprijinim. Să acceptăm că ei pornesc de la un nivel foarte jos, pentru că şi părinţii lor au fost lipsiţi, la rândul lor, de educaţie. Şi să îi ajutăm să se ridice. Să urmeze şcoala obligatorie. Şi apoi unii din ei, cei mai buni, să fie ajutaţi să urmeze o facultate. Unii dintre aceşti copii sunt foarte isteţi. Unii au diverse talente. Dar ei nu au avut parte de atenţia pe care copiii născuţi în familii bune o au încă de la naştere. Ei au pierdut nişte etape, pe care trebuie să le recupereze. Iar asta se face cu muncă şi cu atenţie din partea noastră.
Ştiu tineri romi care au pornit din familii sărmane şi care au intrat la facultate. Unii dintre ei studiază în străinătate. Alţii fac doctorate. Au muncit mult pentru asta, dar au fost şi ajutaţi de către oameni care au înţeles că au darurile necesare pentru a reuşi în viaţă. Ridicând oamenii sărmani, de la ţară sau din comunităţi sărace, ne vom ridica pe noi ca popor. Iar elitele au datoria de a se apleca asupra nevoilor celor mai puţin norocoşi dintre noi. E şi acesta un soi de patriotism. Unul autentic.
Comentarii
Trimiteți un comentariu