Începe evaluarea şcolilor doctorale, după ce, timp de 7 ani, au fost scutite de controale, în ciuda numeroaselor scandaluri de plagiat. Cu toate că vestea este bună, nu avem motive să fim optimişti, din moment ce evaluarea va începe cu o autoevaluare. (Sursa, aici: https://www.edupedu.ro/exclusiv-evaluarea-scolilor-doctorale-incepe-cu-o-autoevaluare-dupa-7-ani-in-care-universitatile-nu-au-fost-analizate-si-zeci-de-scandaluri-de-plagiat-care-sunt-noile-criterii-surse/ )
În ultimii ani, opinia publică a aflat periodic despre oameni politici şi şefi de instituţii care au plagiat în lucrările de doctorat. Cei care au dezvăluit aceste nereguli au fost ziariştii, dintre ei remarcându-se Emilia Şercan, care s-a „luat la trântă” cu politicieni grei ai momentului, cum ar fi foştii miniştri de interne Gabriel Oprea şi Petre Tobă sau fostul ministru al educaţiei Liviu Marian Pop. Unele dezvăluiri au fost confirmate, altele sunt în curs de cercetare.
Cert este că a dobândi titlul de doctor este o modă. Un obiectiv tot mai râvnit, atâta timp cât aduce o poziţie în societate, respect, funcţii şi bani. Iar hoţul neprins este negustor cinstit. Atâta timp cât nimeni nu dovedeşte că titlul de doctor a fost obţinut necuvenit, toate beneficiile i se cuvin deţinătorului.
Eu cred, însă, că toate aceste cazuri concrete ale unor persoane care au fraudat obţinerea titlului de doctor sunt doar vârful icebergului. Iar acolo, ascunse sub apă, se află mult mai multe nume, majoritatea necunoscute nouă, cunoscute doar la nivel local sau poate doar în instituţiile unde acele persoane lucrează.
Şi mai cred că nici nu ar putea fi altfel, din moment ce plagiatul este încurajat încă de la nivelul de licenţă. Pentru teza de licenţă se cere ca un procent semnificativ să fie reprezentat de partea teoretică. Acum, să fim serioşi: poate studentul mediu să aducă noutăţi semnificative în teoria cu privire la un domeniu sau la altul? Cel care poate contribui cu adevărat la teorie este un cercetător cu experienţă, care a apucat să lucreze în domeniu şi să tragă nişte concluzii, pe care să le structureze şi să le integreze în ideile deja cunoscute până la acel moment.
În schimb, un student forţat să conceapă o consistentă parte teoretică pentru lucrarea sa de licenţă va copia efectiv din bibliografie. Fie cu copy-paste, dacă este mai leneş sau mai îngrămădit, fie reformulând ideile, dacă are puţină imaginaţie. Oricum ar fi, tot plagiat se numeşte, atâta timp cât sursa nu este citată. Iar studentul nu poate să îşi permită să citeze sursa pentru întreaga parte teoretică pe care o cuprinde în teză, pentru că ar fi penalizat pentru lipsă de originalitate. Şi ar risca să nu îşi ia licenţa.
Aşadar, se cere nu doar o curăţenie a şcolilor de doctorat, care prea au fost lăsate până acum doar în grija jurnaliştilor de investigaţie, ci o regândire, mai pragmatică, a tuturor sistemelor de evaluare a învăţăceilor din universităţi, căci deja plagiatul a devenit sport naţional.
În ultimii ani, opinia publică a aflat periodic despre oameni politici şi şefi de instituţii care au plagiat în lucrările de doctorat. Cei care au dezvăluit aceste nereguli au fost ziariştii, dintre ei remarcându-se Emilia Şercan, care s-a „luat la trântă” cu politicieni grei ai momentului, cum ar fi foştii miniştri de interne Gabriel Oprea şi Petre Tobă sau fostul ministru al educaţiei Liviu Marian Pop. Unele dezvăluiri au fost confirmate, altele sunt în curs de cercetare.
Cert este că a dobândi titlul de doctor este o modă. Un obiectiv tot mai râvnit, atâta timp cât aduce o poziţie în societate, respect, funcţii şi bani. Iar hoţul neprins este negustor cinstit. Atâta timp cât nimeni nu dovedeşte că titlul de doctor a fost obţinut necuvenit, toate beneficiile i se cuvin deţinătorului.
Eu cred, însă, că toate aceste cazuri concrete ale unor persoane care au fraudat obţinerea titlului de doctor sunt doar vârful icebergului. Iar acolo, ascunse sub apă, se află mult mai multe nume, majoritatea necunoscute nouă, cunoscute doar la nivel local sau poate doar în instituţiile unde acele persoane lucrează.
Şi mai cred că nici nu ar putea fi altfel, din moment ce plagiatul este încurajat încă de la nivelul de licenţă. Pentru teza de licenţă se cere ca un procent semnificativ să fie reprezentat de partea teoretică. Acum, să fim serioşi: poate studentul mediu să aducă noutăţi semnificative în teoria cu privire la un domeniu sau la altul? Cel care poate contribui cu adevărat la teorie este un cercetător cu experienţă, care a apucat să lucreze în domeniu şi să tragă nişte concluzii, pe care să le structureze şi să le integreze în ideile deja cunoscute până la acel moment.
În schimb, un student forţat să conceapă o consistentă parte teoretică pentru lucrarea sa de licenţă va copia efectiv din bibliografie. Fie cu copy-paste, dacă este mai leneş sau mai îngrămădit, fie reformulând ideile, dacă are puţină imaginaţie. Oricum ar fi, tot plagiat se numeşte, atâta timp cât sursa nu este citată. Iar studentul nu poate să îşi permită să citeze sursa pentru întreaga parte teoretică pe care o cuprinde în teză, pentru că ar fi penalizat pentru lipsă de originalitate. Şi ar risca să nu îşi ia licenţa.
Aşadar, se cere nu doar o curăţenie a şcolilor de doctorat, care prea au fost lăsate până acum doar în grija jurnaliştilor de investigaţie, ci o regândire, mai pragmatică, a tuturor sistemelor de evaluare a învăţăceilor din universităţi, căci deja plagiatul a devenit sport naţional.
Comentarii
Trimiteți un comentariu