Când am absolvit facultatea, în 2001, nu mi-am dorit să rămân în învățământul universitar. Probabil că nici nu aș fi putut, erau alții mai buni decât mine. Dar ideea e că nu am regretat deloc. Unii profesori din facultate îmi erau profund antipatici, aveau apucături comunistoide, și întreaga instituție părea cumva prăfuită și reticentă la schimbare.
Am vrut apoi să încep să lucrez în presa scrisă. Absolvisem Jurnalismul. Unele ziare tocmai falimentaseră. Despre altele se spunea că practică șantajul. Altele doar se prefăceau că își plătesc angajații. Un loc de muncă decent părea imposibil de găsit.
A fost pumnul în față al realității. Entuziasmul de început al meu și a colegilor de facultate, care ne făcuse să realizăm o revistă și să o publicăm mai multe numere la rând, distribuind-o chiar noi, gratuit, studenților, începea să pălească. Visasem să schimbăm lumea. Să o facem mai bună. Dar totul părea mai greu decât crezusem.
Dintre colegii mei, doar foarte puțini s-au angajat efectiv în presă. Cei mai mulți au preferat să aibă alte ocupații după absolvire. Încă de atunci, absolvenții de Jurnalism erau cu mult mai mulți decât industria media din România putea să înghită.
Și totuși, astăzi e în continuare bătaie pentru locurile de la Jurnalism din întreaga țară. De parcă tinerii aceștia nu ar fi auzit despre falimente, despre cenzură, despre moguli. De parcă în ultimii ani nu ar fi urmărit deloc știrile.
Cei mai mulți dintre ei doresc să lucreze în televiziune. Să fie prezentatori de știri. Sau să aibă o emisiune cu vedete. Să se vadă pe ecran. Să fie machiați, să fie îmbrăcați frumos și să se poată mândri că mama, sau iubita, sau fosta iubită i-a văzut la televizor. Ecranul fascinează. Ecranul gâdilă orgoliul. Creează staruri.
Probabil că acești tineri nu știu că majoritatea jurnaliștilor nu sunt vedete. Că ei stau, cel mai adesea, în spatele camerei, sau în fața tastaturii, sau lângă microfonul postului de radio. Că ei trebuie să convingă nu printr-un chip frumos și nu printr-un strat gros de machiaj, ci prin echilibru, prin tenacitate, prin dorința de a se informa corect. Pentru a putea ca, la rândul lor, să informeze corect. Căci aceasta este misiunea de bază a jurnalistului.
Dacă nu le place să asculte oamenii, chiar și oamenii simpli, fără școală; dacă nu își doresc să aibă un program haotic și, poate,să fie deranjați chiar și noaptea; dacă nu au în vedere că, poate, nu vor rezista să practice această profesie o viață întreagă, pentru că ea îți consumă sufletul; dacă nu sunt pregătiți să facă față celor mai mari mizerii posibile, atât din partea celor despre care scriu, cât și din partea colegilor de breaslă - atunci acești tineri nu au de ce să se îndrepte spre Jurnalism.
Și, dacă vor avea ambiția de a absolvi facultatea, vor opta ulterior, cel mai probabil, pentru o funcție călduță de secretară sau își vor înființa un PFA pentru a putea vinde ciorapi de lână.
Am vrut apoi să încep să lucrez în presa scrisă. Absolvisem Jurnalismul. Unele ziare tocmai falimentaseră. Despre altele se spunea că practică șantajul. Altele doar se prefăceau că își plătesc angajații. Un loc de muncă decent părea imposibil de găsit.
A fost pumnul în față al realității. Entuziasmul de început al meu și a colegilor de facultate, care ne făcuse să realizăm o revistă și să o publicăm mai multe numere la rând, distribuind-o chiar noi, gratuit, studenților, începea să pălească. Visasem să schimbăm lumea. Să o facem mai bună. Dar totul părea mai greu decât crezusem.
Dintre colegii mei, doar foarte puțini s-au angajat efectiv în presă. Cei mai mulți au preferat să aibă alte ocupații după absolvire. Încă de atunci, absolvenții de Jurnalism erau cu mult mai mulți decât industria media din România putea să înghită.
Și totuși, astăzi e în continuare bătaie pentru locurile de la Jurnalism din întreaga țară. De parcă tinerii aceștia nu ar fi auzit despre falimente, despre cenzură, despre moguli. De parcă în ultimii ani nu ar fi urmărit deloc știrile.
Cei mai mulți dintre ei doresc să lucreze în televiziune. Să fie prezentatori de știri. Sau să aibă o emisiune cu vedete. Să se vadă pe ecran. Să fie machiați, să fie îmbrăcați frumos și să se poată mândri că mama, sau iubita, sau fosta iubită i-a văzut la televizor. Ecranul fascinează. Ecranul gâdilă orgoliul. Creează staruri.
Probabil că acești tineri nu știu că majoritatea jurnaliștilor nu sunt vedete. Că ei stau, cel mai adesea, în spatele camerei, sau în fața tastaturii, sau lângă microfonul postului de radio. Că ei trebuie să convingă nu printr-un chip frumos și nu printr-un strat gros de machiaj, ci prin echilibru, prin tenacitate, prin dorința de a se informa corect. Pentru a putea ca, la rândul lor, să informeze corect. Căci aceasta este misiunea de bază a jurnalistului.
Dacă nu le place să asculte oamenii, chiar și oamenii simpli, fără școală; dacă nu își doresc să aibă un program haotic și, poate,să fie deranjați chiar și noaptea; dacă nu au în vedere că, poate, nu vor rezista să practice această profesie o viață întreagă, pentru că ea îți consumă sufletul; dacă nu sunt pregătiți să facă față celor mai mari mizerii posibile, atât din partea celor despre care scriu, cât și din partea colegilor de breaslă - atunci acești tineri nu au de ce să se îndrepte spre Jurnalism.
Și, dacă vor avea ambiția de a absolvi facultatea, vor opta ulterior, cel mai probabil, pentru o funcție călduță de secretară sau își vor înființa un PFA pentru a putea vinde ciorapi de lână.
Comentarii
Trimiteți un comentariu