Dacă regret ceva din timpul facultații, este entuziasmul acela molipsitor, credința că pot schimba lumea în care trăiesc, prieteniile de atunci cu oameni faini și aroganța de care am fost acuzați mai târziu, pe care atunci nu am conștientizat-o dar care venea, desigur, din credința că suntem, cumva, deasupra tuturor.
De obicei, anii studenției se suprapun cu cei ai tinereții celei mai active, cu primii ani ai maturității, când îți iei destinul în mâini și puterea aceasta proaspăt dobândită asupra propriei persoane te îmbată. Descoperi persoane care îți seamănă, tineri care au aceleași preferințe muzicale, care citesc aceleași cărți, pe care îi frământă aceleași probleme sociale, politice, civice, și ți se pare că oamenii aceștia sunt frații tăi.
Te întrebi, atunci, cum ai putut trăi până în momentul acela fără ei, ți se pare că îi cunoști dintotdeauna și vă jurați iubire veșnică, indiferent încotro vă va arunca viața.
Deprinzi primele noțiuni ale unei noi profesii, începi să o exersezi cu pași nesiguri, apoi îți descoperi propriul talent, propriile abilități, propria putere. Începi să cunoști neajunsurile lumii, pe cele din propriul domeniu de activitate, și îți juri că le vei îndrepta, că tu vei fi altfel decât ceilalți, corect, bun profesionist, determinat, că practic, vei fi începutul unei noi lumi.
E o perioadă în care nimic nu îți pare imposibil, în care îți conștientizezi menirea în lume și în care începi să te consideri un salvator. Un salvator venit în viața aceasta tocmai la timp pentru a evita un dezastru. Iar gașca ta sunt cavalerii de care ai nevoie pentru a-ți pune ideile în practică, pentru a face visul să devină realitate.
Pentru asta munciți ziua și noaptea, pentru asta învățați până la epuizare, cu stomacul plin de cafele și cu plămânii plini de fum de țigară, pentru asta scrieți, pentru asta citiți, citiți, citiți, pentru asta ieșiți în stradă, pentru asta strigați, pentru asta agitați steaguri și pancarte și purtați insigne în piept.
Da, dar asta se întâmpla acum aproape 20 de ani. Între timp, nimic nu s-a schimbat. Scriem, agităm, strigăm, purtăm. Avem prieteni – alții - , iubim, citim, citim, citim, bem cafele. Nu mai fumăm. Dar nici nu mai credem că lumea a început odată cu noi. Sau că o putem schimba. Din contră, uneori ne credem în plus.
De cele mai multe ori, ne credem cantitate neglijabilă. Plus minus. Și totuși, scriem, agităm, strigăm, purtăm. Nu putem altfel. Ne-am auto anulat.
De obicei, anii studenției se suprapun cu cei ai tinereții celei mai active, cu primii ani ai maturității, când îți iei destinul în mâini și puterea aceasta proaspăt dobândită asupra propriei persoane te îmbată. Descoperi persoane care îți seamănă, tineri care au aceleași preferințe muzicale, care citesc aceleași cărți, pe care îi frământă aceleași probleme sociale, politice, civice, și ți se pare că oamenii aceștia sunt frații tăi.
Te întrebi, atunci, cum ai putut trăi până în momentul acela fără ei, ți se pare că îi cunoști dintotdeauna și vă jurați iubire veșnică, indiferent încotro vă va arunca viața.
Deprinzi primele noțiuni ale unei noi profesii, începi să o exersezi cu pași nesiguri, apoi îți descoperi propriul talent, propriile abilități, propria putere. Începi să cunoști neajunsurile lumii, pe cele din propriul domeniu de activitate, și îți juri că le vei îndrepta, că tu vei fi altfel decât ceilalți, corect, bun profesionist, determinat, că practic, vei fi începutul unei noi lumi.
E o perioadă în care nimic nu îți pare imposibil, în care îți conștientizezi menirea în lume și în care începi să te consideri un salvator. Un salvator venit în viața aceasta tocmai la timp pentru a evita un dezastru. Iar gașca ta sunt cavalerii de care ai nevoie pentru a-ți pune ideile în practică, pentru a face visul să devină realitate.
Pentru asta munciți ziua și noaptea, pentru asta învățați până la epuizare, cu stomacul plin de cafele și cu plămânii plini de fum de țigară, pentru asta scrieți, pentru asta citiți, citiți, citiți, pentru asta ieșiți în stradă, pentru asta strigați, pentru asta agitați steaguri și pancarte și purtați insigne în piept.
Da, dar asta se întâmpla acum aproape 20 de ani. Între timp, nimic nu s-a schimbat. Scriem, agităm, strigăm, purtăm. Avem prieteni – alții - , iubim, citim, citim, citim, bem cafele. Nu mai fumăm. Dar nici nu mai credem că lumea a început odată cu noi. Sau că o putem schimba. Din contră, uneori ne credem în plus.
De cele mai multe ori, ne credem cantitate neglijabilă. Plus minus. Și totuși, scriem, agităm, strigăm, purtăm. Nu putem altfel. Ne-am auto anulat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu